Blog de primar bucurestean
Mulţumesc tuturor pentru urări! Îmi doresc ca toate gândurile bune să ne călăuzească şi în anul care vine. Să ne ajute Dumnezeu să reuşim să fim mai buni! Crăciun fericit şi plin de bucurii!
» Continuare
16 comentarii
Am primit o leapşa de la Cristian China Birta care m-a făcut să mă întorc în timp cu mulţi ani, când părinţii nu ne dăteau voie să stăm cu lampa aprinsă noaptea şi să citim. Era o regula la noi în casă, după ce se dătea stingerea, nu mai sufla nici unul, stingeam lampa şi la culcare. Bineînţeles că aşteptam să se facă linişte şi o aprindeam la loc şi din când în când ne mai prindeau şi ieşea cu sancţiuni...Asta era jocul...
Am citit Jules Verne. Aşa, luat repede, îmi amintesc de cât de impresionat am fost de "20.000 de leghe sub mări" şi de "Ocolul pământului în 80 de zile". Aveam nişte ediţii în limba franceză şi eram fascinat de ilustraţiile şi de gravurile din ele.
Am citit multă literatură franceză, Alexandre Dumas, "Vicontele de Bragelonne", "Cei trei muşchetari", "După 20 de ani". La un moment dat apăruse colecţia de cărţi de buzunar şi am început un trafic cu ele...le schimbam între noi. Am citit mult teatru, îmi vine în minte Cyrano de Bergerac, am citit western-uri scrise de de un neamţ, cărţi după care s-au turnat filemele celebre cu Clint Eastwood.
Din literatura română, am citit cu mare plăcere Ion Creangă şi nu mi-a scăpat nicio carte de-a lui, basmele populare culese de Petre Ispirescu, toate cărţile lui Radu Tudoran pe care l-am cunoscut ulterior. Socrul meu era prieten bun cu el şi venea des la noi în casă. Îmi amintesc că i-a adus băiatului meu la vârsta de 3 ani un tractor şi apoi o sanie, jucării care i-au marcat copilăria.
Aş mai trece la categoria preferaţi: Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi, mari scriitori dar lipsiţi de caracter, Caragiale bineînţeles...
PS: Aş fi tare curios să aflu şi eu când i-a citit Ion Iliescu pe Lenin, Marx şi Engles...Mulţumesc pentru lepşa!
» Continuare
5 comentarii
Am citit Jules Verne. Aşa, luat repede, îmi amintesc de cât de impresionat am fost de "20.000 de leghe sub mări" şi de "Ocolul pământului în 80 de zile". Aveam nişte ediţii în limba franceză şi eram fascinat de ilustraţiile şi de gravurile din ele.
Am citit multă literatură franceză, Alexandre Dumas, "Vicontele de Bragelonne", "Cei trei muşchetari", "După 20 de ani". La un moment dat apăruse colecţia de cărţi de buzunar şi am început un trafic cu ele...le schimbam între noi. Am citit mult teatru, îmi vine în minte Cyrano de Bergerac, am citit western-uri scrise de de un neamţ, cărţi după care s-au turnat filemele celebre cu Clint Eastwood.
Din literatura română, am citit cu mare plăcere Ion Creangă şi nu mi-a scăpat nicio carte de-a lui, basmele populare culese de Petre Ispirescu, toate cărţile lui Radu Tudoran pe care l-am cunoscut ulterior. Socrul meu era prieten bun cu el şi venea des la noi în casă. Îmi amintesc că i-a adus băiatului meu la vârsta de 3 ani un tractor şi apoi o sanie, jucării care i-au marcat copilăria.
Aş mai trece la categoria preferaţi: Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi, mari scriitori dar lipsiţi de caracter, Caragiale bineînţeles...
PS: Aş fi tare curios să aflu şi eu când i-a citit Ion Iliescu pe Lenin, Marx şi Engles...Mulţumesc pentru lepşa!
Doritorilor de produse autohtone, tradiţionale, le recomand cu căldură Târgul Ţăranului Român din Piaţa Amzei. În fiecare weekend din decembrie, se reunesc aici 30 de producători şi meşteşugari din Maramureş, Bucovina, Transilvania şi Ţinutul Buzăului şi se vând produse de casă, în condiţii de igienă maximă. Eu unul voi merge sâmbătă să caut nişte brânză de burduf şi un lebăr bun de casă. După câte mi-au povestit organizatorii, găsim la târg plăcinte de casă, zacuscă, gem, caş dulce sau afumat, slănină afumată, cozonaci, pâine de casă, cârnaţi de Plescoi, vin fiert şi palinca etc. Târgul este organizat la iniţiativa fundaţiei regretatului Radu Anton Roman în colaborare cu Muzeul Ţăranului Român şi Primăria Sectorului 1. Sincer să fiu, sper ca târgul să devină o tradiţie şi să reuşim să organizăm şi noi celebrele festivaluri, gen Oktoberfest.
» Continuare
2 comentarii
Mă alătur şi eu campaniei şi vă solicit şi vouă să vă alăturaţi campaniei de strângere de fonduri pentru băiatul de 27 de ani care în urma accidentului de motocicletă se află într-un scaun cu rotile. Îi doresc multă sănătate şi am convingerea că se va reface! Băiatul meu este pasionat de motociclism şi detest faptul că, în România, nu există un respect pentru această categorie de şoferi. Mai multe detalii despre domnul Mihai Gaiţă aflaţi de pe blogul lui personal.
» Continuare
0 comentarii
Am citit din gândurile scrise pe blog de ziariştii Sorina Matei şi Vlad Petreanu şi am început să caut în sufletul meu. Găurile pe care le-a lăsat regimul securisto-comunist sunt la locul lor.
Tatăl meu a fost medic neurolog, a fost unul dintre discipolii lui Marinescu şi ai lui Paulian, în perioada dintre cele două războaie mondiale. (…)
Opţiunile lui politice l-au făcut să devină un duşman al poporului, a fost arestat de mai multe ori şi condamnat ca duşman al poporului.
A stat închis de mai multe ori, prima dată în 1948- 9 luni, n-a fost condamnat, dar atunci când a ieşit din puşcărie nu a mai avut voie să lucreze în învăţământ, în loc să urmeze o carieră universitară, n-a mai putut să fie decât medic de fabrică şi ulterior medic de policlinică. Într-un fel, era considerat categoria a doua de medici, cu toate că probabil că ar fi fost unul din vârfurile medicinei româneşti în domeniul neurologiei.
Ulterior, în 1960 a fost arestat şi condamnat la 7 ani de închisoare grea ca duşman al poporului şi, până când i s-a încheiat procesul a fost închis la Rahova şi la Jilava. Pe urmă, n-am ştiut de el multă vreme şi am aflat că este la Aiud.
Vreo doi şi ceva- după ce a fost condamnat- n-am ştiut nimic de el. Pe urmă s-a relaxat ceva în sistemul ăsta, că ne-au permis să-I trimitem pachete cu diverse lucruri, în special ţigări, mâncare lenjerie… Noi n-am ştiut niciodată dacă au ajuns sau nu la el. Corespondenţa era imposibilă. Când au început să-i elibereze pe deţinuţii politici în 1963, am început să avem informaţii depre el că ar fi în viaţă, închis la Aiud. Când a venit într-adevăr avea sub 40 de kg …
El a plecat când eu aveam aproape 13 ani şi a fost eliberat când aveam 17 ani. Era perioada în care aveam ultimii ani ai şcolii elementare. Între timp tata a fost condamnat, când era în clasa a şasea, frate-meu a reuşit să intre la liceu la Caragiale, pentru că nu era încă condamnat, dar în anul următor când am date eu examen, eram pe lista de candidaţi şi am dispărut de pe listele de admişi şi respinşi….
Mama a trebuit să divorţeze de tata, pentru că dacă i-ar fi purtat numele n-o primea nimeni să se angajeze. Mama n-a putut să se angajeze câteva luni bune de zile şi cu greu a fost angajată la un moment dat să spele- ca muncitor necalificat-borcane la fabrica Flora, ea având o licenţă de română-franceză. A făcut un efort foarte mare, ulterior a fost primită să lucreze şi în altă parte, ca dactilografă, dar cu soţul condamnat-chiar divorţată-tot a fost o problemă.
Primul lucru pe care l-a făcut tata când a ajuns acasă, a intrebat dacă poate să se întoarcă acasă. Mama ne-a întrebat atunci dacă avem bani să-i plătim taxiul, pentru că era atât de slăbit, încât n-ar fi putut să ajungă de la gară, pe jos, acasă. (...)
N-o să şteargă nimic amintirea momentelor când mama nu era angajată nicăieri şi spăla borbane la Flora şi avea mâinie cu nişte infecţii, cu meşe băgate sub piele ca să se scurgă puroiul şi când trebuia să se ducă în continuare să muncească acolo sau când nu aveam ce să mâncăm a doua zi sau când frate-meu şi cu mine umblau cu aceiaşi pantaloni care ne ajungeau până la genunchi, pentru că crescuserăm.
Sunt lucruri care rămân în amintire şi-şi marchează toată viaţa. Pot să spun un lucru care poate să mire: N-am niciun fel de ură pentru oamenii care devenit instrumentele unui sistem, dar sistemul respectiv îl urăsc din tot sufletul. A fost un sistem care a creat nişte monstruozităţi şi a fost un sistem echipat cu nişte oameni care s-au purtat ca nişte monştri. Din păcate, ăsta a fost sistemul de atunci.
Sunt foarte mulţi care regretă sistemul ăla, pentru că le luase capacitatea de a se lupta ei înşişi pentru ei. Era tovarăşul prim-secretar al partidului care gândea şi hotăra pentru toţi cetăţenii. Sistemul avea nişte robinete pentru medicamente, căldură, mâncare în mâna unui prim secretar care dădea cu bon către cei mulţi, iar cei care erau în sistem puteau să-şi vadă de-ale lor foarte bine pentru că li se permitea să se îmbogăţească. Nu aveau voie să arate foarte tare că sunt bogaţi, dar nu li se dădea peste mână.
Or, un sistem care a distrus valorile principale ale acestei ţări, a distrus mentalitatea oamenilor şi a transformat oamenii în nişte semi-sclavi iar România- într-o mare puşcărie din care oamenii nu aveau voie să iasă decât cu permisiunea şefului şi numai dacă făceau anumite servicii sistemului- evident că este un sistem criminal. Nu mai vorbesc de oamenii care au murit în puşcării...tata a avut noroc.
Dar când vezi un om că vine din puşcărie cu 40 de kg şi care-în plus- îl mai sprijină pe altul care stă să moară, pentru că i-a fost dat în grijă un alt medic care era pe cale să moară în puşcărie...Sunt amintiri care rămân. Eu am trăit din plin lucrurile astea, la o vârstă la care copiii trebuie să se gândească la altceva. Te marchează pentru tot restul vieţii. Pe cei care au făcut lucrurile astea o să-i judece Dumnezeu.
» Continuare
0 comentarii
Tatăl meu a fost medic neurolog, a fost unul dintre discipolii lui Marinescu şi ai lui Paulian, în perioada dintre cele două războaie mondiale. (…)
Opţiunile lui politice l-au făcut să devină un duşman al poporului, a fost arestat de mai multe ori şi condamnat ca duşman al poporului.
A stat închis de mai multe ori, prima dată în 1948- 9 luni, n-a fost condamnat, dar atunci când a ieşit din puşcărie nu a mai avut voie să lucreze în învăţământ, în loc să urmeze o carieră universitară, n-a mai putut să fie decât medic de fabrică şi ulterior medic de policlinică. Într-un fel, era considerat categoria a doua de medici, cu toate că probabil că ar fi fost unul din vârfurile medicinei româneşti în domeniul neurologiei.
Ulterior, în 1960 a fost arestat şi condamnat la 7 ani de închisoare grea ca duşman al poporului şi, până când i s-a încheiat procesul a fost închis la Rahova şi la Jilava. Pe urmă, n-am ştiut de el multă vreme şi am aflat că este la Aiud.
Vreo doi şi ceva- după ce a fost condamnat- n-am ştiut nimic de el. Pe urmă s-a relaxat ceva în sistemul ăsta, că ne-au permis să-I trimitem pachete cu diverse lucruri, în special ţigări, mâncare lenjerie… Noi n-am ştiut niciodată dacă au ajuns sau nu la el. Corespondenţa era imposibilă. Când au început să-i elibereze pe deţinuţii politici în 1963, am început să avem informaţii depre el că ar fi în viaţă, închis la Aiud. Când a venit într-adevăr avea sub 40 de kg …
El a plecat când eu aveam aproape 13 ani şi a fost eliberat când aveam 17 ani. Era perioada în care aveam ultimii ani ai şcolii elementare. Între timp tata a fost condamnat, când era în clasa a şasea, frate-meu a reuşit să intre la liceu la Caragiale, pentru că nu era încă condamnat, dar în anul următor când am date eu examen, eram pe lista de candidaţi şi am dispărut de pe listele de admişi şi respinşi….
Mama a trebuit să divorţeze de tata, pentru că dacă i-ar fi purtat numele n-o primea nimeni să se angajeze. Mama n-a putut să se angajeze câteva luni bune de zile şi cu greu a fost angajată la un moment dat să spele- ca muncitor necalificat-borcane la fabrica Flora, ea având o licenţă de română-franceză. A făcut un efort foarte mare, ulterior a fost primită să lucreze şi în altă parte, ca dactilografă, dar cu soţul condamnat-chiar divorţată-tot a fost o problemă.
Primul lucru pe care l-a făcut tata când a ajuns acasă, a intrebat dacă poate să se întoarcă acasă. Mama ne-a întrebat atunci dacă avem bani să-i plătim taxiul, pentru că era atât de slăbit, încât n-ar fi putut să ajungă de la gară, pe jos, acasă. (...)
N-o să şteargă nimic amintirea momentelor când mama nu era angajată nicăieri şi spăla borbane la Flora şi avea mâinie cu nişte infecţii, cu meşe băgate sub piele ca să se scurgă puroiul şi când trebuia să se ducă în continuare să muncească acolo sau când nu aveam ce să mâncăm a doua zi sau când frate-meu şi cu mine umblau cu aceiaşi pantaloni care ne ajungeau până la genunchi, pentru că crescuserăm.
Sunt lucruri care rămân în amintire şi-şi marchează toată viaţa. Pot să spun un lucru care poate să mire: N-am niciun fel de ură pentru oamenii care devenit instrumentele unui sistem, dar sistemul respectiv îl urăsc din tot sufletul. A fost un sistem care a creat nişte monstruozităţi şi a fost un sistem echipat cu nişte oameni care s-au purtat ca nişte monştri. Din păcate, ăsta a fost sistemul de atunci.
Sunt foarte mulţi care regretă sistemul ăla, pentru că le luase capacitatea de a se lupta ei înşişi pentru ei. Era tovarăşul prim-secretar al partidului care gândea şi hotăra pentru toţi cetăţenii. Sistemul avea nişte robinete pentru medicamente, căldură, mâncare în mâna unui prim secretar care dădea cu bon către cei mulţi, iar cei care erau în sistem puteau să-şi vadă de-ale lor foarte bine pentru că li se permitea să se îmbogăţească. Nu aveau voie să arate foarte tare că sunt bogaţi, dar nu li se dădea peste mână.
Or, un sistem care a distrus valorile principale ale acestei ţări, a distrus mentalitatea oamenilor şi a transformat oamenii în nişte semi-sclavi iar România- într-o mare puşcărie din care oamenii nu aveau voie să iasă decât cu permisiunea şefului şi numai dacă făceau anumite servicii sistemului- evident că este un sistem criminal. Nu mai vorbesc de oamenii care au murit în puşcării...tata a avut noroc.
Dar când vezi un om că vine din puşcărie cu 40 de kg şi care-în plus- îl mai sprijină pe altul care stă să moară, pentru că i-a fost dat în grijă un alt medic care era pe cale să moară în puşcărie...Sunt amintiri care rămân. Eu am trăit din plin lucrurile astea, la o vârstă la care copiii trebuie să se gândească la altceva. Te marchează pentru tot restul vieţii. Pe cei care au făcut lucrurile astea o să-i judece Dumnezeu.
Am ocolit până acum să scriu pe blog despre familia mea, despre problemele mele (faptul că am avut recent un deces dureros în familie), despre evenimentele triste ale omului nu ale primarului. Însă unele lucruri trebuie să fie transparente. Este o condiţie pe care ca politician am învăţat-o şi uit câteodată să o exersez. De cele mai multe ori viaţa nu-ţi mai aparţine, ea devine un bun public.
Am să vă relatez un lucru şi am să vă întreb dacă vi se pare de importanţă publică sau nu sau este doar o poveste de cancan, de tabloid. În 1923, bunicul meu a cumpărat o casă la Predeal de care era foarte mândru. În 1946, bunicii mei au fost evacuaţi iar casa a intrat în posesia statului, mai precis în folosinţa SovRom Petrol, o companie paravan prin care Uniunea Sovietică punea stăpânire pe zăcămintele de petrol, ca datorie de război. A ajuns pe rând: casă de vacanţă a sindicatelor, vilă a partidului comunist, iar după ce a intrat într-o stare avansată de degradare, ea nu a mai folosit decât drept acoperiş pentru muncitorii care lucrau la vilele nomenclaturii. În 1994, mama mea a redobândit-o în justiţie, deşi casa era abandonată şi neutilizată. Din 1999, eu cu familia mea ne-am apucat să o refacem şi nici până astăzi nu am reuşit să o finalizăm. Este o casă destul de mare şi de cele mai multe ori ne gospodărim singuri, eu cu soţia mea, arhitect de profesie.
Aceasta este povestea. Casa se află trecută în declaraţia de avere, cu adresă cu tot, n-am ascuns nimic, niciodată. Ce părere aveţi, merită să se scrie despre acest lucru?
PS. M-am hazardat în legătură cu concertul Phoenix. Am fost acolo, sâmbătă-), am îngheţat şi eu, aşa că mi-am aplicat penalizarea pentru greşeală. Mă bucur însă că aţi fost mai informaţi decât mine. Cât despre Kiseleff, concertele sunt în fiecare zi între orele 17.00 şi 21.00. Am rugat astăzi pe cineva să pună programul pe site-ul primăriei şi sper ca mâine, luni, să-l avem.
» Continuare
5 comentarii
Am să vă relatez un lucru şi am să vă întreb dacă vi se pare de importanţă publică sau nu sau este doar o poveste de cancan, de tabloid. În 1923, bunicul meu a cumpărat o casă la Predeal de care era foarte mândru. În 1946, bunicii mei au fost evacuaţi iar casa a intrat în posesia statului, mai precis în folosinţa SovRom Petrol, o companie paravan prin care Uniunea Sovietică punea stăpânire pe zăcămintele de petrol, ca datorie de război. A ajuns pe rând: casă de vacanţă a sindicatelor, vilă a partidului comunist, iar după ce a intrat într-o stare avansată de degradare, ea nu a mai folosit decât drept acoperiş pentru muncitorii care lucrau la vilele nomenclaturii. În 1994, mama mea a redobândit-o în justiţie, deşi casa era abandonată şi neutilizată. Din 1999, eu cu familia mea ne-am apucat să o refacem şi nici până astăzi nu am reuşit să o finalizăm. Este o casă destul de mare şi de cele mai multe ori ne gospodărim singuri, eu cu soţia mea, arhitect de profesie.
Aceasta este povestea. Casa se află trecută în declaraţia de avere, cu adresă cu tot, n-am ascuns nimic, niciodată. Ce părere aveţi, merită să se scrie despre acest lucru?
PS. M-am hazardat în legătură cu concertul Phoenix. Am fost acolo, sâmbătă-), am îngheţat şi eu, aşa că mi-am aplicat penalizarea pentru greşeală. Mă bucur însă că aţi fost mai informaţi decât mine. Cât despre Kiseleff, concertele sunt în fiecare zi între orele 17.00 şi 21.00. Am rugat astăzi pe cineva să pună programul pe site-ul primăriei şi sper ca mâine, luni, să-l avem.
Vă invit pe toţi, cu mic cu mare, în Parcul Kiseleff, începând de mâine seara, la Târgul copiilor de toate vârstele. Suferim, noi bucureştenii, de lipsă de bună dispoziţie, distracţie şi relaxare. Aşa că am folosit un truc, dacă nu reuşim să ne urnim singuri de casă poate ne împing de la spate copiii şi nepoţii noştri. Împreună cu colegii de la primărie am imaginat un parc de poveste în care ziua să se joace copiii şi seara să se distreze părinţii. Am atras în parcul din poveşti colindători mici şi mari, unii din cei mari fiind Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Ducu Bertzi, Nicu Alifantis, Taraful lui Tamango şi mici, colindători şi urători cu nasurile roşii, cu căciuliţe şi buhai. Aceştia vor cânta, pe rând, în fiecare zi din 14 decembrie până pe 7 ianuarie, de Sânt Ion. Aştept impresii de la voi! Eu voi fi mâine acolo, la orele 18.00, să verific atmosfera, iar la orele 19.00, voi merge în Piaţa Revoluţiei la un concert Phoenix! Ce să vă mai spun, să petreceţi bine!
Este timpul pe care l-am scos, mergând bară la bară (cu maşina, evident) de la Gara de Nord până la statuia Aviatorilor. 45 de minute!!!!
De ce? Piaţa Victoriei este blocată din cauza unor lucrări de asfaltare-reasfaltare efectuate de PMB pe artera dinspre bulevardul Titulescu.
Ocoliţi zona!!! Pentru a pătrunde în pasaj, maşinile sunt obligate să urce pe un caldarâm înalt rezultat din diferenţa de nivel între strada decopertată şi şina de tramvai.
Domnule Mihnea, mă întrebaţi dacă am văzut planurile urbanistice ale PMB-ului în legătură cu tranformarea unor artere în sensuri unice, cu referire directă la Bulevardul Ion Mihalache. Nu le-am văzut pentru că ele nu există, deşi au existat 9 luni de studiu şi 1,5 milioane euro cheltuite. Vă propun şi aricolul din Gândul pe marginea acestui subiect. Cred că ni se vând gogoşi pentru a avea ce mesteca în trafic. Conform normelor generale de circulaţie bulevardele, arterele principale nu se pot transforma în sensuri unice, aşa încât, dat fiind acest principiu, pe Bulevardul Ion Mihalache se va circula în continuare pe două sensuri. Trebuie discutat însă la momentul la care vom avea planurile, după nouă luni de aşteptare ni se mai amână cu încă o lună până la prezentarea Master Planului.
Preiau eu o întrebare din lista de comentarii postate pe pagina ziarului Gândul în legătură cu benzile de urgenţă pentru autobuze, salvări, maşini de intervenţie. De acord cu ele, însă, traficul ar fi şi mai încurcat dacă acestea vor mânca încă o bandă de circulaţie. După opinia mea, benzile speciale trebuie să fie plasate în zona de circulaţie a tramvaielor. În occident, şinele de tramvai se aduc la nivelul şoselei pentru a se putea depăşi pe ele sau pentru a permite accesul maşinilor de intervenţie.
» Continuare
2 comentarii
De ce? Piaţa Victoriei este blocată din cauza unor lucrări de asfaltare-reasfaltare efectuate de PMB pe artera dinspre bulevardul Titulescu.
Ocoliţi zona!!! Pentru a pătrunde în pasaj, maşinile sunt obligate să urce pe un caldarâm înalt rezultat din diferenţa de nivel între strada decopertată şi şina de tramvai.
Domnule Mihnea, mă întrebaţi dacă am văzut planurile urbanistice ale PMB-ului în legătură cu tranformarea unor artere în sensuri unice, cu referire directă la Bulevardul Ion Mihalache. Nu le-am văzut pentru că ele nu există, deşi au existat 9 luni de studiu şi 1,5 milioane euro cheltuite. Vă propun şi aricolul din Gândul pe marginea acestui subiect. Cred că ni se vând gogoşi pentru a avea ce mesteca în trafic. Conform normelor generale de circulaţie bulevardele, arterele principale nu se pot transforma în sensuri unice, aşa încât, dat fiind acest principiu, pe Bulevardul Ion Mihalache se va circula în continuare pe două sensuri. Trebuie discutat însă la momentul la care vom avea planurile, după nouă luni de aşteptare ni se mai amână cu încă o lună până la prezentarea Master Planului.
Preiau eu o întrebare din lista de comentarii postate pe pagina ziarului Gândul în legătură cu benzile de urgenţă pentru autobuze, salvări, maşini de intervenţie. De acord cu ele, însă, traficul ar fi şi mai încurcat dacă acestea vor mânca încă o bandă de circulaţie. După opinia mea, benzile speciale trebuie să fie plasate în zona de circulaţie a tramvaielor. În occident, şinele de tramvai se aduc la nivelul şoselei pentru a se putea depăşi pe ele sau pentru a permite accesul maşinilor de intervenţie.
O imagine primită de la un locuitor de pe Calea Floreasca. Aşa arată o stradă a oraşului european Bucureşti în administraţia celui mai prost primar pe care l-a avut Capitala.
Inaugurez astăzi o nouă categorie de blog "polemica", după "leapşa electronică". Am datoria de cavaler electronic să răspund la provocarea lansată de o fostă colegă de la PNL, acum PD - doamna Elena Udrea. Am să fiu politicos şi nu am să discut decât principial.
Principiul nr. 1 După cum ştiţi, copiii din orfelinate sunt fiinţe fragile, inocente ca toţi copiii de altfel, însă suferinde din lipsă de afecţiune maternă, cu ale căror suflete nu trebuie să te joci.
Principiul nr 2 Eu îmi cunosc bine limitele de om public. Nu am voie să fac capital politic, să-mi fac imagine de pe urma unor donaţii de galantar, sa-mi afişez mărinimia. Pot să o am, dar o manifest discret. Aşa cum am exersat să fac distincţia între o faptă bună şi demagogie. Nu o afişa în public, chiar dacă eşti un om public!
Suma acestor principii banale îmi spune că oamenii politici nu trebuie să pozeze în filantropi, iar copiii nu trebuie târâţi ca nişte marionete, să fie arătate publicului şi apoi părăsite, cu sufletele răvăşite. V-aş mulţumi dacă aţi dona bani, i-aţi duce pe copii la un spectacol sau în parc, la circ, etc, nu la televizor ca să vă pozeze cineva şi apoi să vă lăudaţi cu fapta bună de a boteza un copil orfan. Îmi permit şi o povaţă, parafrazând campania antidiscriminare rasială: Iubiţi-i înainte să-i folosiţi politic!
» Continuare
4 comentarii
Principiul nr. 1 După cum ştiţi, copiii din orfelinate sunt fiinţe fragile, inocente ca toţi copiii de altfel, însă suferinde din lipsă de afecţiune maternă, cu ale căror suflete nu trebuie să te joci.
Principiul nr 2 Eu îmi cunosc bine limitele de om public. Nu am voie să fac capital politic, să-mi fac imagine de pe urma unor donaţii de galantar, sa-mi afişez mărinimia. Pot să o am, dar o manifest discret. Aşa cum am exersat să fac distincţia între o faptă bună şi demagogie. Nu o afişa în public, chiar dacă eşti un om public!
Suma acestor principii banale îmi spune că oamenii politici nu trebuie să pozeze în filantropi, iar copiii nu trebuie târâţi ca nişte marionete, să fie arătate publicului şi apoi părăsite, cu sufletele răvăşite. V-aş mulţumi dacă aţi dona bani, i-aţi duce pe copii la un spectacol sau în parc, la circ, etc, nu la televizor ca să vă pozeze cineva şi apoi să vă lăudaţi cu fapta bună de a boteza un copil orfan. Îmi permit şi o povaţă, parafrazând campania antidiscriminare rasială: Iubiţi-i înainte să-i folosiţi politic!
inapoi 
1/2
inainte
1/2
inainte
Primarul va intreaba
Care este cea mai bună soluție pentru rezolvarea problemei câinilor fără stăpân?
Vă cer scuze...
scris la data de 6/9/2010
...dumneavoastră, locuitori ai Sectorului 1. Vămărturisesc că mă aflu într-o poziţie extrem deneplăcută, aceea de ...
continuare0 comentarii
În curând. P-ţa Amzei se redeschide!
scris la data de 26/7/2010
Piaţa Amzei va fi redată circuitului comercial la începutul lunii septembrie. Lucrările de modernizare şi reabilit...
continuare16 comentarii
5 centre de colectare a ajutoarelor pentru românii afectati de inundatii
scris la data de 6/7/2010
UPDATE:Un convoi cu ajutoare - alimente, îmbrăcăminte, materiale de construcții - colectate de Primăria Sectorului...
continuare3 comentarii
Băsescu, Udrea şi Boc vor decide când se trage o ţeavă de apă
scris la data de 29/6/2010
Controlul banilor este obsesia puterii actuale şi nu pentru a face economii, ci pentru a-i dirija prin conturile lor. Pr...
continuare14 comentarii
Clubului Bloggerilor Liberali
scris la data de 29/6/2010
Salut şi eu iniţiativa bloggerilor care trăiesc şi gândesc liberal de a ne întâlni. Eu unul m-am simţi...
continuare1 comentarii
Categorii
arataArhiva
arataDespre mine
Andrei Chiliman
Blogroll
Adina Vălean, europarlamentar PNL
Cătălin Tolontan, Gazeta Sporturilor
Daniel Mălăelea, profesor Sectorul 1
Dragoş Bucurenci, România Verde
Ioan T. Morar, Academia Caţavencu şi Cotidianul
Iulian Comanescu. Media lui Comănescu.
Primăria Municipiului Bucureşti
Ramona Mănescu, europarlamentar PNL
Renate Weber, europarlamentar PNL
Salvaţi Parcul Sportiv Ştrandul Tineretului, GDS
Chiliman '08'
